Lillith-femeia vampir

Lilith se spune ca este prima femeia ,inaintea lui Eva

Lilith s-ar fi impotrivit legilor lui dumnezeu,impunand egalitate inre ea si Adam.

Dumnezeu ar fi izgonito intr-o padure intunecata,care se afla in apropierea iadului

Ea s-ar fi intalnit cu un inger decazut, Cain fiul izgonit din eden a lu adam,uniunea lor dant nastere la 10000 de mii de demoni si vampiri

Ea este blestemata sa se hraneasca cu sangele nou nascutilor si al gravidelor

Lilith apare tinerilor ca un Succubos .

EA este recunoscuta drept o femeie vampir in mai multe religii.

Minotaurul

În mitologia greacă, Minotaurul (în limba greacă: Μινόταυρος, Minótauros) era o creatură fabuloasă jumătate om şi jumătate taur. El locuia în marele Labirint construit de către arhitectul Dedal la porunca regelui cretan Minos. Cuvântul "Minotaur" este traducerea grecească a sintagmei "Taurul lui Minos". Această creatură era cunoscută şi sub denumirea Asterius sau Asterion, nume pe care l-a purtat şi tatăl vitreg a lui Minos.
Se spune că înainte de a deveni rege, Minos a cerut zeului grec Poseidon un semn pentru a-l asigura că el şi nu fratele său era urmaşul tronului cretan (alte surse spun că s-ar fi lăudat că zeii doreau să îl facă rege). Poseidon a fost de acord şi i-a trimis un taur alb deosebit de frumos, cu condiţia ca Minos să scrifice acel animal în cinstea zeului. Minos a fost atât de tare uimit de frumuseţea taurului încât a hotărât să îl păstreze şi a sacrificat în locul lui un altul, cu speranţa că zeul nu va observa. Poseidon s-a mâniat şi a făcut-o pe soţia lui Minos, Pasiphae să îşi piardă minţile şi să se îndrăgostească de taur. Pasiphae a cerut ajutorul lui Dedal, care i-a construit o vacă de lemn, acoperită cu piele şi goală în interior. Regina a intrat în această construcţie şi prin uniunea ei cu taurul alb a rezultat Asterius (cel strălucitor) sau Minotaurul. După unele variante, taurul alb a devenit Taurul Cretan, capturat de Hercule în una din muncile acestuia.
Tezeu şi Minotaurul
Minotaurul avea trup uman şi cap şi coadă de taur. Pasiphae l-a alăptat şi l-a îngrijit cât timp acesta a fost prunc, dar după ce a crescut a devenit feroce. După ce a primit sfat de la Oracolul din Delphi, Minos i-a poruncit lui Dedal să construiască un labirint gigantic în care să fie ţinut monstrul. Labirintul se afla sub palatul lui Minos, în Knossos.
Între timp Androgeus, fiul lui Minos, este ucis de către atenieni, care erau invidioşi pe victoriile acestuia obţinute la Jocurile Panatenaice. Alţii spun că a fost ucis de taurul alb al lui Poseidon la Maraton, acţiune pe care o plănuise Aegeus, regele Atenei. Pentru a se răzbuna, Minos a declarat război Atenei şi a obţinut o strălucită victorie. Ca tribut, a cerut la fiecare nouă ani (sau în fiecare an, după unele variante) câte şapte tineri atenieni şi şapte fecioare pentru a-i arunca în Labirint şi a-i lăsa să fie ucişi şi devoraţi de Minotaur. Când a venit timpul celui de-al treilea sacrificiu, Tezeu, fiul lui Aegeus, s-a oferit să ucidă monstrul. Planul lui era de a însoţi grupul de tineri atenieni şi de a intra în Labirint. Înainte de a pleca, i-a spus tatălui său că la întoarcerea corăbiilor, dacă planul lui a avut succes va înălţa pânzele albe în loc de cele negre. Ajuns în Creta, Tezeu se îndrăgosteşte de Ariadna, fiica lui Minos, cea care îl ajută să găsească ieşirea din labirint cu ajutorul unui ghem de aţă. Minotaurul este ucis de Tezeu cu o sabie magică oferită de Ariadna, tinerii atenieni sunt salvaţi şi scoşi din Labirint. Cu toate acestea, la întoarcere, Tezeu uită să înalţe pânzele albe ale corăbiilor. Aegeus vede pânzele negre, este cuprins de disperare şi se aruncă în mare

yeti

Yeti mai este numit „Omul zăpezilor”.
Conform descrierilor celor care pretind că l-au văzut, are mărimea unui om (1,50-1,80m), iar corpul său este acoperit cu păr de culoarea ruginie, uneori chiar gri. Capul este de formă conică, cu bărbia proeminentă şi gura lipsită de buze. Picioarele sale sunt scurte dar late, iar cel de-al doilea deget este mai lung decât degetul mare, ceea ce face urmele sale să fie foarte uşor diferenţiate de cele omeneşti.
Zonele în care făptura este semnalată au o densitate a populaţiei foarte mică, aşa că întâlnirile cu Yeti sunt rare. Totuşi, au existat câteva cazuri, pe care le relatăm în continuare.
În august 1948, un nepalez cu cei doi fii ai săi se aflau pe un platou situat la 6000 metri, unde căutau o plantă medicinală rară, cu efect tonifiant. Într-o dimineaţă, unul din copii, plecat singur prin pădure, a auzit foşnete în tufişuri, însoţite de un fel de mormăit înfiorător. Speriat, băiatul a făcut câţiva paşi timizi spre locul de unde venea zgomotul. Dar brusc vântul şi-a schimbat direcţia, iar nasul copilului a fost asaltat de un miros insuportabil. După câteva clipe, el a văzut o siluetă uriaşă alergând foarte repede. Făptura ducea la om, dar avea corpul acoperit în întregime cu blană maro închis. Nu i-a zărit chipul, dar i-a remarcat umerii largi, precum şi mersul foarte ciudat, alcătuit dintr-o alternanţă de paşi şi salturi. Când s-a întors la locul de popas i-a povestit păţania tatălui său, şi atunci a aflat că făcuse cunoştinţă cu Yeti, Omul Zăpezilor.
În timpul unei expediţii pe muntele Everest, în anul 1954, o echipă de cercetători descoperea o serie de picturi înfăţişându-l pe Omul Zăpezilor. Dar nici urmă de ciudatul personaj. Cu toate acestea, nu mică le-a fost surpriza cercetătorilor să descopere în zăpadă un scalp de Yeti, rezultat probabil, dintr-o luptă pe viaţă sau pe moarte între doi masculi. A doua zi de dimineaţă, membrii echipei de specialişti aveau să descopere în zăpadă nişte urme uriaşe de paşi, de o formă cel puţin bizară. Aşa a fost posibilă prima experienţă medicală a unor urme concrete ale celebrului Yeti.
În anul 1967, americanul Roger Patterson a avut şi el plăcerea de a se întâlni cu Yeti, în timp ce hoinărea prin sălbăticia Munţilor Sierra Nevada, în nordul Californiei. Mai mult, el l-a făcut imediat înconjurul lumii. Masiva creatură, acoperită în întregime cu blană, privea direct spre obiectiv, mirată dar nu speriată, poate cu reproş pentru atentatul la intimitatea sa. După câte se pare, a fost deranjată în timp ce pescuia într-un râu, la marginea unei păduri. Specialiştii au parcurs imediat la analiza fotografiei şi, practic prima poză în care era surprins chipul acestei enigmatice vietăţi, toate celalalte fotografii anterioare arătând doar urme, adâncite în noroi sau zăpadă.
Dată fiind raritatea situaţiilor în care a fost văzut, specialiştii au tras concluzia că Yeti are o mobilitate excepţională, putând parcurge câţiva zeci de kilometri într-o zi, precum şi o abilitate diabolică în a se feri de prezenţa oamenilor. Trăieşte doar în munţi, la înălţimi foarte mari, în zonele de nepătruns, şi coboară în locuri accesibile oamenilor doar atunci când pe teritoriile sale nu mai găseşte suficientă hrană. De aceea poate fi văzut atât de rar. Dar recent, în nord-estul Indiei, au fost descoperite două fire de păr, lungi de 33 respectiv 44 de milimetri, pe care specialiştii au fost incapabili să le asocieze cu vreo specie cunoscută de mamifer. În urma analizării minuţioase a mostrelor, zoologii au decretat că aceasta aparţine unei specii necunoscute de primată, de statură foarte mare, al cărui mediu de viaţă este unul foarte aspru, şi au recunoscut că este posibil să fie vorba chiar de Omul Zăpezilor.
În căutarea lui Yeti s-au organizat multe expediţii şi s-au scris multe cărţi despre el. Misterul acestei creaturi nu a fost dezlegat încă în totalitate, dar nici mult nu mai este.

Vampiri-cei ne morti

Vampirii, in context mitologic şi folcloric, sunt cadavre reanimate hrănindu-se cu sânge. Legendele spun că vampirii nu pot ieşi la lumină, pielea lor este foarte alba, caninii ascuţiţi, se pot pierde printre oameni (doar noaptea), dar la anumite schimbări de stare, li se schimbă culoarea ochilor, devenind fosforescenţi. Odata ce s-au apucat să bea sânge nu se pot opri, şi in general se joacă cu prada înainte de a o mânca. Traiesc sute de ani, sunt nemuritori, au pielea rece şi sângele la fel.

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au vorbit despre monştri şi spirite malefice, din rîndul cărora s-au detaşat vampirii, fiinţe hidoase care se hrănesc cu sînge şi care sînt nemuritoare. În cele ce urmează vom încerca să aruncăm o privire asupra elementelor care au dus la apariţia legendelor privind vampirii, asupra semnificaţiilor psihologice ale acestor creaturi şi vom încerca să oferim o explicaţie vampirismului. Arhitectura unui mit modern În cărţile contemporane, în filme şi în documentare, vampirii sînt nişte creaturi incredibil de elaborate. Conform mitologiei, însă, fiecare vampir a fost la un moment dat om. Vampirii se hrănesc cu sînge şi vînează numai noaptea. De obicei, sînt beneficiarii unor incisivi puternici şi ascuţiţi, cu ajutorul căror îşi muşcă victimele de gît. Legendele privind aceste creaturi se întîlnesc în culturile majorităţii popoarelor. Cea mai celebră creatură de acest gen, întîlnită în America de Sud şi Centrală, este El Chupacabra, despre care se spune că a făcut cele mai multe victime din întreaga istorie a vampirilor. Vampirii se pot prezenta sub forma unor fiinţe umane normale, care sînt, dotate, însă, cu o extraordinară putere de seducere, dar şi sub forma unor animale. Se spune despre aceste creaturi că sînt nemuritoare. În realitate, însă, ele pot fi distruse prin supunerea lor unei lumini puternice, prin ardere, prin stropirea cu apă sfinţită sau prin expunerea la usturoi. Figura vampirului, aşa cum o cunoaştem astăzi, este o invenţie de dată recentă, fiind opera lui Bram Stoker, cel care în 1897 a scris celebra carte “Dracula”, care a fost adaptată în numeroase filme şi care a constituit o sursă de inspiraţie pentru o multitudine de alte cărţi. Nopţile bîntuite ale Mesopotamiei Nimeni nu poate spune cu certitudine cînd au apărut primii vampiri, dar există date care arată că, în urmă cu 4.000 de ani, vechii asirieni şi babilonienii din Mesopotamia se confruntau deja cu astfel de figuri ciudate. Mesopotamienii vorbeau despre Lamastu sau Lamashtu, o zeiţă-demon care se hrănea cu oameni. În legendele asiriene, Lamastu era fiica zeului Anu. Ea intra în casele oamenilor, noaptea, şi răpea sau omora copiii. De asemenea, îi ataca şi pe adulţi, cărora le putea provoca diverse boli, şi, uneori, se hrănea cu sîngele tinerilor bărbaţi. Uneori, această zeiţă se prezenta în faţa oamenilor cu chipul unui leu. Pentru a se apăra de Lamastu, femeile însărcinate purtau amulete care îl întruchipau pe Pazuzu, un zeu care lupta împotriva demonilor. Lamastu este asociată cu Lilith, o figură întîlnită în foarte multe texte evreieşti. Conform unei legende extrem de vechi, Lilith, care a fost creată de Dumnezeu din pămînt, odată cu Adam, a părăsit Edenul şi a dat naştere propriilor copii. Dumnezeu a trimis trei îngeri să o convingă să se întoarcă şi, pentru că ea a refuzat, i-a promis că o va face să ucidă cîte 100 de copii pe zi, pînă se va reîntoarce în Eden, transformînd-o astfel într-o adevărată ucigaşă de bebeluşi. Vechii greci aveau şi ei o creatură asemănătoare, Lamia, o zeiţă cu cap de femeie şi cu trup de şarpe. Legenda spune că Lamia a fost una dintre iubitele lui Zeus. Geloasă şi, în acelaşi timp, furioasă, soţia lui Zeus, Hera, a blestemat-o pe Lamia să-şi mănînce toţi copiii pe care-i va naşte. Pentru a se apăra împotriva blestemului, Lamia s-a transformat într-un adevărat monstru şi a început să se hrănească numai cu sîngele copiilor.

Creaturi asemănătoare pot fi întîlnite şi în legendele celte, indiene sau chineze. Strigoi, upiri şi vîrcolaci În ultimii 1.000 de ani, legendele despre vampiri au fost mult îmbogăţite, prin contribuţia culturilor est-europene. Legenda lui Dracula, de exemplu, este inspirată clar din folclorul est-european, mai precis din cel românesc. Toţi aceşti vampiri aşa-zis noi prezintă anumite particularităţi şi caracteristici, dar, cu toate acestea, pot fi încadraţi într-o singură categorie: demoni (reprezentanţi ai diavolului), oameni care mor şi care sînt retrimişi pe pămînt. Cei mai renumiţi vampiri europeni sînt upirul rus, vîrcolacul grecesc şi strigoiul românesc. Conform legendelor, strigoii reprezintă spriritele unor persoane care au murit şi s-au reîntors printre cei vii. Spre deosebire, însă, de upiri sau de vîrcolaci, strigoii trebuiau să treacă prin mai multe stagii înainte de a se întoarce pe Pămînt. Într-o primă fază, strigoii sînt invizibili şi-şi manifestă prezenţa prin mutarea mobilei sau furarea mîncării. După o anumită perioadă de timp, însă, ei devin vizibili, luînd înfăţişarea unei persoane în viaţă. Se spune despre ei că nu părăsesc casa în care au ajuns prima dată şi că se hrănesc cu sînge. În perioada imediat următoare întoarcerii lor pe Pămînt, strigoii trăiesc în sicrie, fapt care permite uciderea lor prin arderea corpului. După şapte ani, însă, ei pot trăi oriunde doresc, luînd înfăţişare umană şi începînd, practic, o nouă viaţă. Isteria vampirismului cuprinde Europa de Est În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, isteria vampirismului a cuprins întreg estul Europei. Oamenii relatau permanent despre prezenţa unor vampiri, iar autorităţile ajunseseră chiar să deshumeze morţii, pentru a-i identifica şi arde pe vampiri. Toată această nebunie a dus şi la realizarea unor studii academice despre vampiri, lucrări care l-au inspirat şi pe irlandezul Bram Stoker în scrierea celebrei cărţi “Dracula”. Chiar dacă se îndepărtează mult de realitate, Stoker a reuşit să se impună cu cartea sa, prin intermediul a două elemente, pe care a ştiut să le exploateze foarte bine. În primul rînd, a amplasat acţiunea în munţii Transilvaniei, într-o regiune plină de mister, inspirîndu-se din relatările despre vampirii din estul Europei şi din folclorul ţigănesc, iar în al doilea rînd a reuşit să brodeze pe marginea legendelor, cu elemente inovative, care au dat o mare credibilitate cărţii. Stoker a plecat de la brutalitatea care-i era caracteristică lui Vlad Ţepeş (faptul că-şi trăgea duşmanii în ţeapă nu era doar o legendă) şi care era recunoscută ca atare de români, dar şi de istorie, şi a transformat-o în vampirism, lucru care nu este menţionat în nici una dintre scrierile despre fostul domnitor al Ţării Româneşti. Ideea este că inovaţiile lui Stoker au prins la public, fapt care i-au permis să creeze primul vampir modern din istorie. Să nu uităm, însă, că această carte a prins în mod special la popoarele cu o mitologie extrem de bogată şi cu o predilecţie extraordinară spre legende. Prima ecranizare după “Dracula” a fost realizată în 1931, cu Bela Lugosi în rolul principal, după care au urmat zeci şi zeci de filme, fidele cărţii sau, din contra, pline de elemente şi inovaţii moderne. O contribuţie majoră la răspîndirea legendelor despre vampiri a avut-o şi scriitoarea Anne Rice, iar mai nou celebrul serial de televiziune “Buffy, spaima vampirilor”. Ultima realizare în materie de vampiri o constituie aşa-zisul exemplar psihic. Acest vampir, de timp nou, posedă o energie psihică extraordinară şi are puterea de a lăsa fără energie orice altă persoană, fără ca aceasta să ştie efectiv ce i se întîmplă. Dar, bineînţeles, şi acest vampir este tot o invenţie a unor scriitori, chiar dacă unele elemente constituiente pot fi întîlnite şi în legendele despre vampiri din urmă cu 1.000 de ani. Vampirii, oameni bolnavi? Interesant este faptul că existenţa unor boli, destul de rare, a contribuit în mod substanţial la dezvoltarea legendelor despre vampiri şi la întărirea credinţei populare că aceste creaturi există cu adevărat. Cea mai cunoscută boală este porfiria, care se caracterizează printr-o neregularitate în producerea în sînge a unui pigment bogat în fier. Oamenii care prezintă forme severe de porfirie sînt extrem de sensibili la lumină, au dureri abdominale şi pot suferi chiar de un delir acut. Se spune că un posibil tratament împotriva acestei boli l-ar reprezenta consumul regulat de sînge, dar nu există nici o probă în acest sens. Unii bolnavi pot prezenta o înroşire accentuată a gurii şi a dinţilor. Boala este ereditară. O altă boală o reprezintă catalepsia, o condiţie psihică specifică, asociată cu epilepsia, schizofrenia şi alte dezordini care afectează sistemul nervos central. În timpul unei crize de catalepsie, musculatura devine foarte rigidă, corpul se întăreşte accentuat, bătăile inimii scad, iar respiraţia devine tot mai înceată. Astăzi, medicii ştiu cum să trateze această boală, dar în trecut oamenii se luau după aparenţe, considerîndu-i pe bolnavi ca fiind morţi şi chiar îngropîndu-i. Aşadar, nu este deloc de mirare că unii morţi se ridicau din sicrie în momentul în care erau duşi la groapă, alimentînd în acest fel legendele despre vampiri. • • • Se spune despre vampiri că au reprezentat o invenţie necesară, deoarece personifică partea întunecată a umanităţii. Ei reprezintă partea opusă a aceea ce ar trebui să fie oamenii, un punct de reper necesar pentru a putea face distincţia dintre bine şi rău. Oricum, vampirii rămîn figuri emblematice în istorie, fiind, totodată, un răspuns universal la condiţia umană. Ei continuă să fascineze şi să reprezinte subiecţii principali ai unor cărţi sau filme, chiar dacă, în fapt, sînt doar o închipuire a naturii umane, care s-a temut tot timpul de monştri…

varcolacul

Un vârcolac este, în mitologia românească o fiinţă fabuloasă, un demon care mănâncă Soarele şi Luna, generând în acest fel fazele Lunii şi eclipsele. Multiplele reprezentări ale acestei creaturi, de la animale reale(lupi,câini), la cele fantastice(zmei, balauri) au condus la un mister asupra formei demonului. Vârcolacul este reprezentarea răului care disturbă ordinea firească a lumii, iar orice abatere de la ordinea stabilită de comunitate poate genera un vârcolac. Astfel, vârcolacii, ca şi strigoii sau moroii, pot proveni din foarte multe surse, cum ar fi: copii nebotezaţi, născuţii cu anomalii, oameni care şi-au ucis un frate sau o soră, sau chiar o acţiune contrară unei tradiţii poate genera un vârcolac. Omul-vârcolac se va transforma în timpul unei eclipse, iar de cele mai multe ori, sufletul său este cel care va urca în cer şi va mânca Soarele sau Luna. Dacă legătura sufletului cu trupul este întreruptă în timpul transformării, sufletul este pierdut pe vecie.

Etimologia cuvântului pare a proveni din bulgară sau sârbă, din vylx + dlaka ce însemna cu păr de lup. Mitologia strămoşilor daco-geţi pare a fi influenţat, de asemeni, mitologia românească, mai ales prin cultul lupului, care legată şi de creatura vârcolac. De cele mai multe ori era suficient ca Luna să aibă o culoare roşietică, pentru ca românul să tragă concluzia că vârcolacul mănâncă Luna iar sângele astrului se prelinge printre colţii făpturii. Modurile de alungare sunt numeroase şi implică de obicei zgomotele de metale, cum ar fi tragerea clopotelor, baterea fiarelor între ele.

CERCURILE IN LANUL DE PORUMB

Crop circle este deja o sintagma consacrata pentru cercetatorii fenomenelor enigmatice petrecute in lumea materiala. Sunt semne coerente si logice? Sunt simboluri ce transmit un mesaj? Sunt urmele unor experimente militare secrete? Sunt niste ciudate "opere de arta" ori jocuri infantile de-a misterele? Intrebarile pot continua, insa nu se poate raspunde inca cine, cum si cu ce scop a "desenat" in lanurile de grâu ori de porumb aceste figuri geometrice perfecte. Crop circle este deja o sintagma consacrata pentru cercetatorii fenomenelor enigmatice petrecute in lumea materiala. Sunt semne coerente si logice? Sunt simboluri ce transmit un mesaj? Sunt urmele unor experimente militare secrete? Sunt niste ciudate "opere de arta" ori jocuri infantile de-a misterele? Intrebarile pot continua, insa nu se poate raspunde inca cine, cum si cu ce scop a "desenat" in lanurile de grâu ori de porumb aceste figuri geometrice perfecte. Exista doar pareri... Jocul cu compasul 1980 - Sudul Angliei. Apar primele cercuri, in mai multe lanuri de grâu, in mod inexplicabil. Totusi, nimeni nu banuia ca ele constituie doar inceputul manifestarii unui adevarat fenomen. Sase ani mai târziu, s-au gasit chiar ziare importante care sa plateasca fermieri priceputi, pentru a "confectiona" asemenea desene. Esecul a fost total. Cu toate acestea, 1990 a reprezentat un veritabil boom in domeniu. Peste o mie de crop circles au fost inregistrate - cele mai multe in Anglia, dar si altele aparute in peste 30 de tari! Dincolo de... delictul distrugerii unor proprietati private, problema devenea deja foarte serioasa si chiar ingrijoratoare, dintr-o multime de motive.

Cu exceptia curiosilor, nenumarate echipe de specialisti (mai mult sau mai putin autentici) si-au gasit de lucru prin culturile frumos decorate: radiestezisti si ozenologi, arheologi si militari, experti in energia telurica, in vârtejuri, in plasma, in energii cosmice s.a.m.d. Si, bineinteles, ipotezele au inceput sa curga, care mai de care mai excentrica ori mai incarcata de mistere. OZN-uri si... cerbi indragostiti In mod firesc, cea mai pamânteasca banuiala s-a indreptat catre presupusi concetateni pusi pe sotii. Destul de aproape de credibil, versiunea testarii unui nou gen de arma secreta a câstigat numerosi adepti, dar cei mai captivati de fenomen au fost ozenologii, care au apreciat ca perfectiunea si complexitatea extraordinara a desenelor respective indicau clar originea lor extraumana. Totusi, poate cea mai extravaganta explicatie (in afara celei care pretindea ca Terra este o fiinta suferinda, din cauza oamenilor, si ca isi arata durerea prin fenomene precum cercurile din culturi) le-a apartinut iubitorilor naturii, care au lansat doua versiuni. Prima atribuia crearea sofisticatelor figuri geometrice cerbilor aflati in perioada de rut, dansul lor nuptial ducând la "dezordinea" de invidiat chiar si pentru un desenator priceput! In rezonanta cu nastrusnica idee, alti asa-zisi cercetatori s-au gândit la actiunile... iresponsabile ale unor arici nebuni! De ce arici si de ce nebuni - nimeni nu a putut sa explice. In fine, ceva mai plauzibila, versiunea consecintei zborurilor unor elicoptere are si ea prea multe carente pentru a rezista intrebarilor ce decurg, in mod logic, din studierea fenomenului. Intrebari fara raspunsuri Exista o serie intreaga de elemente comune pentru toate aparitiile de cercuri in culturi - fie ele, aceste culturi, de grâu, de porumb, de orz s.a.m.d. Aparute de regula in mijlocul lanurilor, desenele respective nu au in vecinatate nici un fel de urma care sa demonstreze ca un grup de persoane si, respectiv, utilaje speciale ar fi fost aduse pe cale terestra la locurile cu pricina. Ramâne deci alternativa interventiei din aer... Apoi, tulpinile plantelor nu au fost niciodata rupte, frânte, ca atunci când un om - de exemplu - ar incerca sa le "culce" la pamânt, ci indoite la o distanta de sol riguros respectata si orientate pe directii precis definite, ceea ce da impresia de tesatura, de impletitura. In alta ordine de idei, masuratori realizate cu aparate performante au inregistrat, in toate cazurile, importante modificari ale câmpurilor electromagnetice din zona, ale nivelului radioactivitatii, precum si alte asemenea caracteristici naturale care, in unele situatii, au declansat stari de rau, ameteli sau arsuri ale pielii unor persoane prezente in zona mai mult timp. "Crop circles" in România Tara noastra nu a fost ocolita de fauritorii de cercuri in culturi. Peter Leb si Mircea Aries, cunoscuti cercetatori ai fenomenelor paranormale, au inregistrat doua asemenea cazuri petrecute in 1994 la Arad si in noaptea de 14 spre 15 iulie 1997 la Cetatea de Balta, jud. Alba. Un amanunt frapant are darul de a pune fenomenul respectiv intr-o perspectiva cu totul insolita. Ambele situatii au fost "dublate" de observarea unor lumini inexplicabile. Mai mult decât atât, exista si martori care au declarat la vremea respectiva ca au vazut un obiect zburator rotund (clasica "farfurie zburatoare") care ar fi stat la originea aparitiei cercurilor, precum si fiinte humanoide care il pilotau! In contrapondere, sunt citate experimentele realizate pe viu, cum s-ar spune, cu ajutorul unor banale unelte de gradinarit si al unui desen cu imaginea de realizat. Dupa circa o ora, artizanul pus la treaba a realizat un crop circle. Cu toate acestea, ramân deschise inca multe alte piste de investigatie. In plus, ne permitem sa atragem atentia asupra unui amanunt pe care nu l-am intâlnit in nici o relatare.

Pe unele imagini aeriene ale cercurilor din culturi apar, in mod firesc, urmele perfect paralele ale utilajelor agricole folosite la lucrarile specifice. In mod ciudat, exista insa zone, chiar pe desenele respective, unde urmele dispar, inexplicabil. Cineva ar trebui totusi sa ofere câteva informatii si raspunsuri la aceste intrebari.

rapiri ozn

Răpirile, sub lupa specialiştilor
În Statele Unite, răpirile OZN au devenit un veritabil fenomen sociologic. Dar astfel de "întâmplări" s-au semnalat şi în Brazilia, Venezuela, Mexic, Anglia, Germania, Italia, Austria, Rusia, Polonia, Ungaria, România, Australia, Japonia, Iran, China, Malaysia, Africa de Sud, Zimbabwe, Tanzania, precum şi în multe alte ţări. [necesită citare]

Peste 2000 de (ne)cazuri
Importanţa pe care fenomenul răpirilor OZN a căpătat-o, mai ales în societatea americană, este ilustrată de faptul că între 13 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology din oraşul Cambridge, lângă Boston, una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a fost organizată, timp de cinci zile, Conferinţa pentru Studiul Răpirilor efectuate de OZN-uri. Participanţii, cercetători cât se poate de respectabili, cum ar fi David Jacobs, Budd Hopkins, Thomas Bullard, Richard Boylan, John Carpenter, Jennz Randles sau Linda Moulton Howe, aveau circa 2000 de dosare referitoare la cazuri de persoane care afirmau că au fost răpite şi examinate de creaturi nepământene. Oamenii cu pricina erau de diferite religii: prostestanţi, catolici, evrei; de diferite vârste, cu cele mai diverse peofesii, căsătoriţi sau nu.

Victime peste victime
La manifestare au fost prezente si mai multe victime ale răpirilor, care şi-au expus detaliat întâplările prin care au trecut. Relatau, mai clar sau mai vag, istorisiri deloc plauzibile, ba chiar situaţii fizic imposibile, cum ar fi trecerea în plutire prin geamul închis sau oprirea scurgerii timpului. Unul dintre copreşedinţii conferinţei a fost John Mack, laureat al premiului Pulitzer, profesor de psihiatrie de peste douăzeci de ani la faimoasa Harvard Medical School şi fost director al secţiei de psihiatrie al spitalului din Cambridge. Examinând în cabinetele sale din Cambridge şi Boston circa două sute de persoane care susţineau că au fost răpite de OZN-uri, el a constatat că victimele erau sincere şi păreau sănătoase mintal şi emoţional. Pacienţii săi au evocat conştient cam 80% din informaţia obţinută, iar detaliile - obţinute prin regresie hipnotică - coincideau în mod remarcabil cu cele reamintite conştient de alţi martori, în condiţiile în care aceştia nu vorbiseră între ei. Cu toţii erau sincer marcaţi. Unii ar fi fost fericiţi dacă li s-ar fi spus că suferă de o boală de care pot fi vindecaţi printr-un tratament adecvat.